Eugen Rădulescu, consilierul guvernatorului BNR arată într-o analiză exhaustivă că nu avem de-a face cu un curs de schimb leul euro supraevaluat și că BNR nu poate apăsa pe pedala deprecierii forțate a leului pentru a ajuta deficitul de cont curent deoarece această depreciere ar crește și mai mult inflația și ar produce efecte în lanț care s-ar traduce într-o recesiune economică prelungită.
”Dacă Banca Națională ar forța deprecierea leului pentru a reechilibra balanța de plăți externe, efectul imediat ar fi de creștere suplimentară a presiunilor inflaționiste, pe canalul costului importurilor, ca și de majorare a costului în lei al plăților pentru împrumuturile în valută, atât ale guvernului (ceea ce, de fapt, ar majora deficitul bugetar), cât și ale actorilor neguvernamentali (care ar fi resimțit deopotrivă de populație și de întreprinderi, cu efect recesionist suplimentar).
Este dincolo de orice dubiu că doar reducerea deficitului public, care este cauza principală a unui întreg cortegiu de dezechilibre, interne și externe, din economia României, ar fi de natură a atenua durabil aceste dezechilibre”, arată Eugen Rădulescu în articolul său.
Cosilierul lui Mugur Isărescu arată că, dacă acest lucru nu se va întâmpla suficient de rapid, există un risc major ca încrederea pieței internaționale în perspectivele economiei românești să fie compromisă, iar rating-ul de ţară să coboare la palierul “nerecomandat investiţiilor”.
O intrare a României în Junk, ar atrage inversarea fluxurilor financiare externe, deprecierea drastică a leului și reechilibrarea economiei în cel mai nefavorabil scenariu posibil, prin scăderea consumului intern, creșterea pronunțată a inflației, sărăcirea abruptă a cetățenilor, recesiune puternică și de durată.
Nu de puține ori, stabilitatea relativă a cursului leului a fost interpretată ca fiind urmare a intervențiilor în piață ale BNR. Dar, dacă analizăm puţin cifrele reprezentând rezervele valutare de la BNR, care au crescut de la 40 miliarde euro în ianuarie 2020, la 55 miliarde euro in ianuarie 2023 şi la 67,6 miliarde euro în iunie 2025, intervenţiile din piaţă au fost în marea lor majoritate pentru a evita nu deprecierea, ci aprecierea leului!
Dacă Banca Naţională nu intervenea pentru a cumpăra valută, cursul ar fi ajuns poate la 4,4-4,5 lei/euro, ca urmare a intrărilor mari din contul de capital. Da, banca centrală a şi vândut valută, dar suma totală a fost în general mai redusă decât cea a intrărilor în rezerva sa, inclusiv din împrumuturile în valută ale guvernului, ca și din sumele reprezentând intrări nete de la Uniunea Europeană.
În practică, de fapt, nu există o alternativă rezonabilă la această conduită: nici aprecierea nominală a cursului, dacă BNR nu ar cumpăra deloc valută, nici acumularea de rezerve excesiv de mari pentru a slăbi leul nu ar fi benefice pentru economie.
Creșterea de la un an la altul a rezervelor de la BNR arată însă inclusiv faptul că banca centrală nu apără un curs supraevaluat al leului, întrucât așa ceva se poate realiza doar pe seama unei hemoragii de rezerve – ceea ce nu a fost cazul. Mai mult, dacă se întâmplă ca piața să perceapă că BNR ar apăra un curs supraevaluat, efectul imediat ar fi creșterea presiunii pe curs și, implicit, un cost mai ridicat al intervenției pentru apărarea cursului dorit. Așa ceva nu s-ar putea întâmpla și nu se întâmplă.
”Deși a înregistrat o anumită stabilitate nominală, cursul leului nu este fundamental supraapreciat”, arată Rădulescu. Totuși, există un argument, foarte puternic, de natură a contrazice această concluzie: deficitul cronic al contului curent al balanței de plăți arată că importurile de bunuri și servicii se mențin net mai ridicate decât exporturile.
Teoria economică susține că, într-o atare situație, având cererea agregată mult superioară ofertei agregate, deprecierea cursului valutar este conduita cea mai rațională, care ar antrena ameliorarea raportului dintre cerere și ofertă.
Însă, în situația particulară din țara noastră, avem o lungă perioadă, cam zece ani, în care deficitul bugetar a urcat din ce în ce mai mult, până la un vârf de 9,3% (după metodologia ESA) în 2024. Această deteriorare s-a împletit cu deficitul de cont curent, cele două “deficite gemene” acționând în tandem.
La nivel macroeconomic, se poate susține aserțiunea că întregul dezechilibru dintre cererea și oferta agregate se regăsește în deficitul bugetar, care este cauza primordială a excesului de cerere internă. Ceea ce înseamnă că, dacă se realizează reducerea deficitului bugetar și încadrarea lui în limita de 3% prevăzută în Tratatul de la Maastricht, se poate atinge concomitent restrângerea confortabilă a deficitului de cont curent, fără a fi necesară forțarea reducerii lui printr-o depreciere indusă de banca centrală.
