Marek Dabrowski, autorul materialului, profesor invitat la Universitatea Central Europeană din Viena și bursier la Centrul de Cercetare Socială și Economică din Varșovia. A fost prim-ministru adjunct al finanțelor sub primul guvern post-comunist al Poloniei.
La 9 noiembrie 2022, Comisia Europeană a publicat un plan pentru reformarea cadrului de guvernanță economică al Uniunii Europene. Printre altele, documentul prevede o abordare mai integrată a supravegherii economice a UE, o asumare consolidată la nivel național, reguli simplificate pentru guvernarea riscurilor fiscale și o mai bună aplicare a acestor reguli. Dar detaliile propunerii ridică îndoieli cu privire la fezabilitatea atingerii acestor obiective. Mai exact, componenta fiscală a cadrului propus ridică trei întrebări fundamentale fără răspuns.
Prima întrebare este dacă noile reguli ar împiedica insolvența suverană. Începând cu 2021, șapte țări din zona euro aveau datorii publice brute care depășeau 100% din PIB, ceea ce înseamnă că este doar o chestiune de timp până când piețele financiare devin nervoase cu privire la sustenabilitatea datoriilor unor țări. Dar metoda propusă de Comisie de a trata datoria excesivă este chiar și mai blândă decât cea veche în cadrul Pactului de Stabilitate și Creștere (PSC).
Planul respinge anterioara „regulă 1/20” pentru reducerea datoriilor, pe motiv că este prea solicitant ca guvernele să-și reducă datoria în fiecare an cu 1/20 din excesul de peste 60% din PIB. În schimb, Comisia dorește ca statele membre cu provocări de îndatorare „substanțiale” sau „moderate” să negocieze un plan fiscal pe termen mediu care să includă o traiectorie descendentă a datoriei. Documentul nu detaliază viteza ajustării fiscale – care va fi detaliată mai târziu în metodologia de analiză a sustenabilității datoriilor (ASD) – și nici nu specifică criteriile de clasificare a provocărilor datoriei drept „substanțiale”, „moderate” sau „scăzute”.
O a doua întrebare se referă la promisiunea planului de o mai mare simplitate. Vechile reguli au fost criticate pentru că sunt prea complicate și pentru că se bazează pe categorii neclare, cum ar fi producția potențială sau pozițiile fiscale ajustate ciclic. Deoarece acești indicatori sunt greu de măsurat și de prognozat, producerea lor a dat naștere în mod constant la ipoteze arbitrare și la îndoieli metodologice. Și aici, noul cadru ar duce lucrurile și mai departe în direcția greșită. Statele membre trebuie să prezinte un program fiscal pe termen mediu bazat pe o cale de ajustare multianuală pe care Comisia o va furniza după efectuarea unei ASD. Aceste propuneri vor fi apoi negociate cu Comisia înainte de a primi aprobarea finală din partea Consiliului Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN).
La prima vedere, această abordare pare atrăgătoare, deoarece se îndepărtează de practica actuală universală. Dar, având în vedere caracterul obligatoriu al programelor de ajustare fiscală susținute de potențiale sancțiuni, o abordare mai individualizată va duce inevitabil la mult mai multe negocieri între statele membre și Comisie (și potențial ECOFIN). La urma urmei, multe ipoteze și variabile diferite ar putea lua în considerare în negocieri – de la ASD, calea de ajustare fiscală și impactul acesteia asupra creșterii economice, la alți factori, cum ar fi condițiile macroeconomice și nevoile fiscale speciale (cum ar fi cele legate de tranziția ecologică).
Complicând lucrurile și mai mult, noul cadru de supraveghere va funcționa în mare parte pe baza previziunilor, în timp ce vechiul SGP a monitorizat în primul rând variabilele reale. Evident, proiecțiile economice pot fi supuse la tot felul de erori și ipoteze greșite. Mai exact, ei nu pot prezice șocuri neașteptate.
Având în vedere necesitatea de a modela politica fiscală în conformitate cu programele fiscale pe termen mediu aprobate (cu potențiale sancțiuni pentru eșecurile de livrare), statele membre vor avea stimulente puternice să negocieze pentru căi de ajustare mai puțin ambițioase și să sugereze previziuni macroeconomice mai bune. Și în timp ce Comisia va încerca să impulsioneze căi mai ambițioase pentru a evita riscul crizelor fiscale, statele membre vor avea avantajul informațional în acest proces prea complex, deoarece cunosc condițiile interne mai bine decât oricine altcineva. Și știm deja din experiență că statele membre mai mari, influente din punct de vedere politic, vor avea tendința de a primi un tratament favorabil.
A treia întrebare se referă la lipsa apetitului politic pentru aplicarea regulilor fiscale. Între 1997 (cu doi ani înainte de introducerea monedei euro) și 2021, deficitul public general a depășit 3% din PIB (nivelul maxim stabilit prin Tratatul de funcționare al Uniunii Europene) în țările din zona euro în 143 din 394 de observații. Grecia și Portugalia au încălcat fiecare plafonul deficitului în 18 dintre acești ani, în timp ce Franța a făcut-o în 17, iar Spania în 12.
În mod similar, datoria publică brută a depășit limita de 60% din PIB de 229 de ori din 394 de observații. Austria, Belgia, Grecia și Italia nu au înregistrat niciodată o datorie brută sub prag, iar Franța a făcut-o doar de două ori (în 2000 și 2001). Datoria Portugaliei a depășit limita timp de 20 de ani, iar cea a Germaniei timp de 19 ani. Numărul de membri ai zonei euro cu datorii de peste 60% din PIB a crescut constant, la 12 din 19 în 2021.
Mai important, în ciuda numeroaselor încălcări ale limitelor de deficit și datorie ale Tratatului, sancțiunile financiare prevăzute în PSC nu au fost niciodată adoptate. În mod clar, statele membre din zona euro au o problemă de acțiune colectivă pe care orice dezbatere despre viitoarea disciplină fiscală va trebui să o abordeze direct. (În această lumină, propunerea Comisiei de introducere a sancțiunilor reputaționale pare, de asemenea, problematică, atât în ceea ce privește potențiala eficacitate, cât și acceptarea politică.)
Disciplina fiscală este esențială pentru stabilitatea euro și pentru stabilitatea financiară și macroeconomică în UE în general. Orice nou cadru trebuie să minimizeze riscul de contagiune și răspândire negativă transfrontalieră, să descurajeze drumul liber și să abordeze riscul de hazard moral. Din nefericire, noile propuneri ale Comisiei sunt mult insuficiente.
Traducerea și adaptarea: Daniel Apostol