Alan S.Blinder, autorul acestui text, este Profesor de Economie și Afaceri Publice la Universitatea Princeton, este fost vicepreședinte al Consiliului Rezervei Federale din SUA (1994-96).
George Santayana a observat celebru că „Cei care nu-și pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete”. Dar permiteți-mi să ofer un corolar: cei care își amintesc greșit trecutul pot fi duși la greșeală citind greșit istoria.
Caz concret: Mulți observatori ai situației dificile actuale a Rezervei Federale a SUA – care este similară cu situația cu care se confruntă alte bănci centrale din întreaga lume – au făcut paralele cu problemele cu care s-au confruntat președintele Paul Volcker și Fed la începutul anilor 1980. Implicația (dacă acceptați paralela) este că pentru a pune inflației la pământ va fi nevoie de rate ale dobânzilor mult mai mari, multă durere și, probabil, o recesiune profundă.
Desigur, paralele există. Inflația din SUA din ultimele 18 luni a fost cea mai ridicată de la epoca Volcker încoace. Publicul a fost foarte tulburat de creșterea prețurilor, așa cum a fost atunci, făcând din inflație problema economică numărul unu. Și, la fel ca în anii 1970 și începutul anilor 1980, economia a fost lovită de o serie de șocuri negative ale ofertei la prețurile alimentelor și energiei. Dar compararea sarcinii actualului președinte al Fed, Jerome Powell, cu cea a lui Volcker, dezvăluie că diferențele sunt mai mari decât asemănările – și toate fac munca lui Powell relativ mai ușoară.
Să începem cu un fapt evident, dar mult ignorat. Problema inflației de astăzi în SUA este relativ recentă, datând doar din primăvara anului 2021. În februarie 2021, rata inflației IPC pe 12 luni era încă de doar 1,7%, dar în luna mai ajunsese la 5%. În schimb, când Volcker a preluat frâiele la Fed în august 1979, SUA trecuseră deja de aproape 15 ani de inflație ridicată. Pe măsură ce s-a instalat în noul său birou, rata generală a inflației a fost uluitoare de 11,8%, fiind peste 5% din aprilie 1973 și peste 8% din septembrie 1978. Inflația ridicată devenise adânc înrădăcinată în planurile de afaceri ale americanilor și în psihologia populară. Sondajele au arătat că oamenii se așteptau ca o inflație de 8-10% să persiste ani de zile.
Asta ne duce la a doua mare diferență. Astăzi, așteptările inflaționiste sunt remarcabil de bine limitate. De fapt, acestea sunt aproape în concordanță cu ținta de inflație de 2% a Fed pentru indicele prețurilor pentru cheltuielile de consum personal (PCE). Desigur, inflația așteptată este mai mare de 2% pe termen scurt, pentru că oamenii pot vedea că inflația crește chiar acum. Dar pe un orizont de cinci sau zece ani, cifrele se grupează în intervalul 2-3%.
Acest lucru contează foarte mult, deoarece așteptările inflaționiste tind să devină încorporate în plățile salariale, ratele dobânzilor și planurile pentru gospodării și afaceri. Odată ce se ridică la niveluri înalte, așa cum au făcut-o pentru Volcker în 1979, este greu să fie coborâte. Cel puțin pentru moment, Powell nu se confruntă cu această problemă.
În al treilea rând, luați în considerare diferitele condiții macroeconomice în care Powell și Volcker s-au angajat în campaniile lor de dezinflație. În august 1979, la începutul mandatului lui Volcker, rata șomajului în SUA era de 6%. Asta nu a fost chiar așa de rău, poate; dar până în mai 1980, după recesiunea scurtă, dar puternică din 1980, aceasta a ajuns la 7,5%.
Fed sub conducerea lui Powell a venit cu întârziere în lupta împotriva inflației, fapt pentru care a fost criticată în mod justificat. Dar când a început în sfârșit să crească ratele dobânzilor, în martie 2022, rata șomajului a fost la un minim istoric de 3,6%, iar ratele recente ale creării de locuri de muncă salarizate au fost peste 500.000 pe lună. Pentru a pune acest ultim număr în perspectivă, numărul de noi locuri de muncă necesare pentru a menține la același nivel rata șomajului este probabil în jur de 75.000-100.000 pe lună. Asta înseamnă că SUA a avut o piață a muncii strânsă și în plină expansiune în martie 2022 – și încă o are.
Înseamnă, de asemenea, că înăsprirea politicii monetare de astăzi poate conduce ratele lunare de creare a locurilor de muncă până la intervalul 0-100.000, iar rata șomajului până la 4,5% sau cam așa ceva, fără a provoca dificultăți teribile. Dacă Fed poate obține acel rezultat (care, desigur, va necesita atât îndemânare, cât și noroc), observatorii vor declara că Powell și colegii săi au obținut o aterizare economică lină. Lui Volcker nu i s-a oferit un asemenea lux.
În cele din urmă, trebuie să menționăm cea mai evidentă diferență dintre toate. Efortul de dezinflație Volcker a redus cu nouă sau zece puncte rata maximă a inflației IPC (dacă o măsurați prin inflație de bază sau totală), în timp ce Fed Powell se concentrează pe inflația de bază PCE, care a atins un vârf de 5,4% în februarie-martie trecută. Fed-ul de astăzi vrea să reducă acest număr la 2% – o scădere de „doar” 3,4 puncte procentuale. Aceasta nu este o sarcină banală, dar este mult mai ușoară decât a avut-o Fed-ul pe vremea lui Volcker. În plus, Fed-ul de astăzi primește deja ajutor din partea ofertei, deoarece lanțurile de aprovizionare încep să-și revină după perioada de blocaje.
Din toate acestea și din alte motive, Volcker și colegii săi nu s-au gândit niciodată la proiectarea unei aterizări blânde. Pur și simplu nu era în tărâmul posibilului. Powell și colegii săi visează la o aterizare lină în fiecare noapte.
Acest comentariu este extras din noua carte a autorului, A Monetary and Fiscal History of the United States, 1961-2021 (Princeton University Press, 2022).
© Project Syndicate 2022
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic
Leave feedback about this